Între tabloidizare şi consumism, între alienarea prin noile tehnologii ale comunicării şi informaţiei şi dictatura cotelor de audienţă, o foame de ideal şi o nevoie de entuziasm („drumul spre zei”, cum se spunea în vechime!) pot fi uşor de deconspirat în poemele trăite de Elena Marinescu. Un daimon post-romantic lucrează cu ardoare în textele ei lirice, uneori autoironice, alteori chiar sarcastice. Elena Marinescu nu exersează mari ori mici inginerii textuale, ideologii literare la modă. Ea face din poem terapia unui suflet pierdut clandestin: „alergând printre şine mi-am pierdut sufletul clandestin. l-a căutat în zadar poliţia feroviară, fiindcă el zăcea beat într-un bar dintr-o gară din zona crepusculară. era toamnă iar… ”. Un suflet în căutarea unei lumini interioare şi a unei purităţi pierdute în: „singurătatea asta tare şi plină de zgârciuri!” . Să privim aceste cântări de pierdere ori regăsire de sine ca pe un divan fără multe ornamente şi fără dorinţa de înnoire a limbajului. Un divan pe care Elena Marinescu îşi (psih)analizează sufletul şi poate că, astfel, mai salvează fragilitatea unei fiinţe ce pariază nu pe text, ci pe devenire! – Dan Mircea Cipariu